În ultimele doua decenii ale mileniului trecut au existat critici ale fenomenului SF care legau strict aceasta preocupare de manifestarile doctrinelor milenariste – prognosticând, odata cu intrarea în noul mileniu, si „moartea SF-ului”. Ne aflam, iata, în al treilea an al mileniului, si SF-ul, „aceasta literatura specifica secolului XX” cum îl definea cândva si maestrul Hobana, continua sa existe, ocupând un loc dominant în tematica operelor de arta contemporane (Inelele lui Tolkien tocmai au luat Oscarul). Chiar daca serialele în maniera Milenium au fost „depasite istoric” si locul lor în programele TV a fost ocupat, eventual, de mai vechia Zona Crepusculara, chiar daca optimismul tehnico-stiintific al utopiilor „Revolutiei” primilor cincizeci de ani ai secolului trecut a fost înlocuit de distopiile acutalei „Contrareforme”, sa-i zicem, impuse de Criza generala planetara a resurselor – creatiile artistice continua sa abordeze aceasta tema si sa oglindeasca (deformat, desigur) interesul multor autori pentru viitorul social, politic sau thnico-stiintific si cultural.

În studiul acestor FICTIUNI POLITICE voi introduce, pentru usurarea întelegerii ideii de ansamblu, câteva criterii compartimentale de clasificare: fictiunile pot fi critice sau ideale (respectiv caricaturale sau exaltate); naturaliste (urmarind adica verosimilitatea contrafacerii) sau mirifice (vizionare, de basm, urmarind tocmai efectul de epatare poetica a publicului prin fantezia autorului). Daca, în privinta pamfletelor politice „mascate” (cum este cazul parabolelor cu caracter polemic, al multor „socialisme” de la Jonathan Swift si Wells pâna la Jack London – Sub stele, Conrad, Irene Murdoch, Dino Buzzati – Desertul tatarilor, Saul Bellow – Darul lui Humbold, Umberto Eco – Pendului lui Focault, Numele trandafirului, sau, de la noi, Mircea Ciobanu – Martorii, Epistole, Al. Ivasiuc – Racul, Apa, ori Ioan Cârja – Irene sau planeta cea mai apropiata) referintele lor la „actualitatea” autorilor lor sunt evidente (într-un film ca Waterland – SUA 1991, de exemplu, regasim imaginea prezentului erodat de un viitor de criza economica fara sfârsit) în cazul utopiilor este mai putin clara actualitatea. Si totusi...

Studiind visele, multi psihologi au ajuns la a contesta capacitatea propriu-zis imaginativa a creerului uman. Mintea umana prelucreaza (ca si computerul) datele furnizate omului de realitatea fizica de facto. Visele doar combina (deformat) elementele realitatii. Nu inventeaza. Marea Creatie ramâne a Divinitatii. Ceea ce pare inedit pentru moment, pâna la urma, când descompui fenomenul insolit în elementele sale primordiale ramâne un simplu colaj de TAURI cu aripi de PASARE, sau LEI cu cap de OM. Încercând sa imagineze Gradina Raiului, Mahomed (marele inspirat al lui Allah) de exemplu, nu reuseste, totusi, sa gaseasca altceva mai atragator si spiritualizat decât femei brunete (huriile), „lapte si miere” sau gradini umbroase cu izvoare subterane abundente. Atlantida ideala a lui Platon este modelul Cetatii Stat la care ajunsese culmea civilizatiei epocii în care traia el. Arma perfecta a Odiseei lui Homer este scutul de cupru (egira Athenei) si arcul (un arc care tuna si fulgera când este folosit, dar arc – vezi arcul lui Ulise). Ca „realitatea copiaza arta”, cum ar zice Borges, este alta poveste: Americile realitatii nefiind decât Paradisurile Terestre imaginare, materializate, ale unui cenzor, Vespucci, visator si schiop, care haladuia prin beciurile Inchizitiei, asa cum statiile orbitale actuale ruso-americane nu sunt decât reificarea Ierusalimului ceresc biblic în viziunile unor Arthur Clark, Isaac Asimov sau Van Voght – Non-A. Viziunile anticipative sunt premonitive doar pentru ca, în masura în care (chiar daca sunt inedite) „merg”, devin aproape instantaneu realitate, fiind apoi destul de neclar, de exemplu, daca penicilina a inventat-o Sir Arthur Conan Doyle într-o poveste cu Sherlock Holmes sau Dr. Fleming care l-a luat în serios pe fantezist si a confirmat „stiintific” ca... avusese dreptate. Globul de cristal al lui Wells atât de ciudat ca instrument de comunicare între doua planete si civilizatii, decodificat, nu este decât o bila hipnotica din parapsihologie. Oricât ar parea de prolicsi, autorii SF nu prea inventeaza Realitate.
Între „modelele perfecte” ale anticilor (Lao Tzeu, Socrate, Platon – Legile) si cerurile „muzicale” ale unor Tiho Brahe, Keppler, Copernic, Leibnitz (cu oportunista sa „Cea mai buna dintre lumi”) nu e decât o diferenta de... doua sunete, doua culori, doua planete, Neptun si Pluton, care nu se vedeau cu ochiul liber.

Concluzia ar trebui sa sune destul de paradoxal: NU EXISTA FICTIUNE! În textele fantastice (în orice text „imaginar”) nu exista decât realitate si actualitate. Jules Verne, încercând sa imagineze viitorul perfect, nu a putut sa-l plaseze într-un spatiu mai mare decât o Insula... cu elice, într-un submarin... Când l-a plasat la Paris, în anul 2000 (termenul apocaliptic) – a vazut cu ochii mintii metroul (despre care se purtau discutii tehnice înca de pe atunci) dar n-a vazut stiloul, sau pixul cu pasta, asa încât în mintea „profetului” la sfârsitul mileniului birocratii din Paris foloseau înca pene de scris conform tehnicii si tehnologiei scolastice medievale.
Cine dintre cei ce au fost a privit în viitor si a vazut lumea asa cum este ea astazi? Oare Moise l-a vazut sau nu l-a vazut pe Cristos când a spus ca l-a vazut pe Dumnezeul lui Avraam?
Exotismul este considerat în psihiatria experimentalista contemporana drept unul dintre simptomele cele mai caracteristice ale schizofreniei. Autismul, „interesul pentru exotic”. Adica exact trasatura definitorie a romantismului.
Multi sociologi moderni (sa-i citam, de exemplu, pe Mc. Luhan, sau Toffler) considera societatea contemporana, a „galaxiei Marconi”, o civilizatie schizoida, si, daca privim statisticile medicale (în Anglia, de pilda, peste 70% din populatie are probleme psihice declarate – pâna si celebrul Walther Scott a fost internat într-un ospiciu – si Marea Britanie este unul dintre statele cele mai „întregi la minte” din lume) tindem sa dam dreptate acestor sociologi. Traim într-o societate ALIENATA. Lucru, înca o data, confirmat, si de apetitul crescut al publicului contemporan pentru evadarile în exotic ale artei SF sau fictiunii politice.

23.05.2002