Györfi-Deák György

Hrana derbeZeilor
Digestie asupra solutiei antropofagice

1. Despre necesitatea introducerii
Ne propunem prin prezenta comunicare ca, bazându-ne pe experienta marelui nostru antemergator, H.G. Wells, sa va oferim diferite chestii picante pe post de hrana spirituala si sa disecam în voie o disputa seculara: ce s-a consumat dintâi, oul sau gaina?
Fara îndoiala, fiind vorba despre un demers atât de savant, s-ar cuveni sa experimentam mai întâi faptele pe seama mormolocilor, "de vreme ce mormolocii pentru asta si sunt facuti" (Hrana zeilor), iar apoi sa decantam rezultatele si sa înghitim galusca. Dar cum pentru unii dintre noi savantlâcurile sunt miere, iar pentru altii sunt fiere, sa ne aducem aminte de responsabilitatile noastre de alchimisti ce împaneaza taria metaforei cu argintul viu al spiritului ca sa rumeneasca viitorul în cuptorul dat la foc continuu si sa ne ferim de greselile acelor tineri vizionari, contemporani cu marele vizionar englez, care au vazut stralucirea adevarului si-au orbit, "astfel încât, pâna la sfâarsitul vietii, ei au putut înalta nestingheriti faclia cunoasterii, ca sa ne lumineze si pe noi" (Hrana zeilor).
Sa ne mai gândim la câte am fost nevoiti sa înghitim de-a lungul mileniilor, în deplina necunostiinta de cauza, cum ne-am mâncat zilele încercând sa cernem în alb si negru cenusiul de zi cu zi, cum ne-am saturat cu nadejdi si uneori le-am dat pe gât cu fulgi cu tot, pentru ca sperantele fac parte din categoria lucrurilor ce zboara si se înghit.
De aceea, o altfel de iluminare mi-am propus sa va ofer, daca mi-ati trecut pâinea si cutitul. Înfometati de cunoastere, sa transam deci problema si sa nu ne lasam mâncati de griji. Când vom termina de mistuit Hrana Zeilor, ratia noastra de sarbatoare pe acest an, nadajduiesc sa realizati ca aceasta înfruptare din opera lui Herbert George Wells ne-a fost necesara ca sarea în bucate si sper sa nu va cada greu la stomac. Destul cu meniul, lasati-ma sa va fac felul!

2. Retetar antropofagic, transmis din gura-n gura
Desi a manifestat convingeri socialiste, Wells n-a acceptat niciodata împartirea marxista a istoriei în felurite orânduiri. Cu toate acestea, omenirea pe care calatorul sau temporal o gaseste în viitorul îndepartat (Masina timpului) pare sa descinda pe linie directa din comuna primitiva, din vremea când vânatorii si-au alcatuit primele turme. Omenirea de peste veacuri a evoluat diferit, dupa originea sociala: morlocii, copiii saraci si sceptici ai plebei proletare, s-au adaptat la traiul subteran si urca la suprafata doar în vreme de noapte. Ei pastoresc diafanii eloi, descendentii directi ai trândavilor aristocrati si ai capitalistilor burtosi. Amândoua rasele provin din Homo Sapiens englez victorian, dar cum între timp lupta de clasa s-a ascutit, unii au ajuns frigare, iar altii frigarui. În marile cantine subterane, tot ce-i nascut morloc eloi manânca.
Se poate ca exact acelasi lucru sa se fi întâmplat si-n trecutul cel îndepartat si nelamurit, cel putin asa sustine antropofagia evolutionista, teorie lansata de savantul austriac Oscar Kiss Maerth.
Conform acestei ipoteze, prezentate pe larg de Mihai Serban în volumul Semenii întru ratiune (Cluj: Dacia, 1982), procesul de umanizare a stra-strabunului nostru arboricol "a început atunci când acesta, împins probabil de foame, a consumat creierul unui tovaras de-al sau, ucis în timpul luptelor cu animalele salbatice" (p.196). Oscar Kiss Maerth sustine ca, drept urmare a consumului de creier uman, protoomul a fost multilateral si profund afectat de hormonii continuti în encefal, lucru care s-a repercutat asupra vietii sale sexuale.
Daca pâna înainte de primul ospat canibalic, domnul Veriga Lipsa urmarea volens-nolens calendarul naturii si dadea roata femeiustilor (sau matroanelor, daca acceptati teoria matriarhatului) o data pe an, primavara, la iesirea din hibernare, dupa ce miam-miamopitecul a prins gustul creierului uman si a constatat efectele induse de doparea cu serotonina, lucrurile s-au schimbat. Antropofagul nostru s-a naravit pe vecie la femei si, profitând de lipsa unei legislatii privind hartuirea sexuala, s-a apucat sa profite de inocenta lor en gros si en detail, când cu vorba, când cu fapta. Descoperind ca nu e pe lume placere mai mare decât sultanirea într-un sat fara de concurenta, Cain cel din preistorie a hotarât sa îmbine utilul cu placutul si s-a dedat la spartul tartacutelor, ca sa-si întareasca periodic puterile si, mai ales, ca sa rareasca numarul celor pofticiosi sa-l imite.
Si tot asa, si iar asa, pe-un picior de plai, pe-o gura de rai, trai pe vatrai, micul mare encefalofag doldora de hormoni a ajuns de râsu-plânsul lumii: neîmblanit si rupt în coate (deh! familie mare, ca nu se inventase Pastila; retributie, dupa muget, cuget, mica); va sa zica a lasat ca ritmurile firesti sa-l abandoneze într-o natura ostila si, îmboldit de pofte murdare, a devenit tata de hoarda, stramosul amploaiatului platitor de rate lunare, chirii, taxe scolare, impozite pe dus si pe venit. Vorba vizionarului H.G.Wells: "de ce lucrurile s-ar opri aici, daca oamenii nu s-au oprit la stadiul de barbarie?" (Imperiul furnicilor)
Asa ca, de luati seama bine,
veti cânta în cor cu mine:
"Mai bine decorat,
Decât devorat..."
Întelegeti de ce, privind fie din perspectiva morlocului de mâine, fie din cea a canibalului de mai ieri, eloiul este un individ nascut mort-copt!

3. Omul bun ca pomul copt
N-as dori sa ramâneti cu convingerea ca H.G.Wells socotea ca numai omul este lupul omului. Ideea disocierii sociale a unei singure specii în mai multe rase apare si în "Primii oameni pe Luna", unde selenitii, locuitorii uriaselor musuroaie pe care noi le consideram în mod eronat cratere de impact, sunt nascuti pentru un anumit mod de trai si cam atât îi duce si mintea. Modul lor de viata aduce cu cel al furnicilor, subiect exploatat de scriitorul englez si în alte povestiri din ciclul: "pe cine-mi aduci azi la masa?"
În "Imperiul furnicilor", armata braziliana este rugata sa faca o dezinsectie, un pârjol, orice, numai sa scape locuitorii unui orasel din jungla amazoniana de invazia furnicilor. Detasamentul trimis în ajutor ajunge prea târziu si constata aparitia unei noi specii de furnici razboinice, deja familiarizata cu gustul carnii de om. Organizate într-o armata regulata, condusa de schwartzenegeri de musuroi, îmbracate în uniforme cenusii, echipate cu unelte, minusculele insecte îsi întaresc pozitiile cucerite prin lucrari de geniu, organizeaza ambuscade si se extind lent, dar nestavilit, orizont 2000: Europa.
Wells a gasit si în regnul vegetal exemplare care-si trag seva din subiectul mâncatorilor de oameni. Cum plantele n-au din fire colti pentru sfâsiat si masele pentru sfarâmat, înmiresmata floare din "Înflorirea ciudatei orhidee" s-a multumit doar sa traga la radacina niscaiva sânge, fara sa se prezerve împotriva cunoscutelor boli de la sfârsitul secolului XX, care au decimat populatiile de vampiri mai rau decât toata productia de ai si leurda din întreaga Transilvanie a secolului trecut. Ne-mplinita voie, fericit Apus!

4. Cine rade la urma, râde mai bine?
Nu putem sa încheiem fara sa amintim totala indiferenta dovedita de Wells fata de detaliul tehnic, fata de înfatisarea gadget-ului. Desi a descris atât de minutios Masina Timpului, încât toata lumea stie cum functioneaza, în schimb nimeni n-ar putea spune cum arata. Da, sunt niste manete de fildes, un cronometru si alte câteva instrumente de bord, adica lucruri naive, facute din ciocan si nicovala, care trec subîntelese atât timp cât nu ucidem iluzia. Sa vedem si un alt exemplu, din "O poveste a zilelor ce vor veni", dintr-o vreme când presa scrisa, chiar prestigiosul The Times, a fost înlocuita de presa vorbita:
"Fonograful era de dimensiunile si forma unei pendule olandeze si avea în fata barometre electrice, un ceas si un calendar electric, aparate automate care sa-ti aminteasca orele când aveai întâlniri, iar în locul unde ar fi trebuit sa fie ceasul era gura unei trompete. Când avea stiri, trompeta facea ca un curcan, "glu, glu", si apoi îsi trâmbita mesajul intocmai ca o trâmbita. (...) Daca lui Mwres nu-i placea sa auda ce spunea trompeta, n-avea decât sa atinga un buton si ea se oprea putin, ca apoi sa înceapa a-i vorbi altceva."
Paradoxal, desi Wells a dovedit ca poseda sarea si piperul, plus restul tacâmului cu care mama-natura îi înzestreaza pe umoristi, în ciuda faptului ca naratiunile sale sunt pline de verva si de întorsaturi nastrusnice, nici un critic literar nu s-a ostenit sa-l pomeneasca alaturi de colegii sai de breasla, cum ar fi W. M. Thackeray, G. K. Chesterton, G. B. Shaw sau Jerome K. Jerome. Nepasare, rea-vointa sau invidie în masa?
Wells, pe care confratele sau mai tânar, Brian Aldiss l-a numit "un Shakespeare al literaturii S.F.", caruia Pierre Versins îi spune simplu: "le Maitre", este mai mult decât un satiric, adica un judecator al lumii si firii umane. Dar asta, vorba Poetului, este o alta mâncare de peste!