Adina Lipai

Ultimul zbor

Se uita înca o data la valurile ce se spargeau de faleza. Peste mult timp, când ea va fi fost demult moarta, stânca se va prabusi, macinata de apa marii. Dar pâna atunci va ramâne sa rupa monotonia albastra, refugiu de o clipa pentru cei ca ea.

Întinse aripile si îsi lua zborul. Nu mai avea nici un sens sa reziste dorintei înnascute de a se înalta, oricum nu putea întârzia la nesfârsit ultimul zbor. Curentul de aer o ridica usor si o purta spre cer. Vroia sa mai faca un ultim ocol. Sa vada înca o data lumea în care traise. Marea era frumoasa în ziua aceea, furtuna se terminase de câteva ore iar acum nu mai sufla deloc vântul, fata apei era nemiscata. Ar fi vrut sa poata zbura mai jos, sa atinga cu mâna oceanul, dar îi era frica sa nu cada si sa-si ude aripile, era prea batrâna, nu ar mai putea apoi sa se înalte si ar muri mâncata de pesti. Când era tânara, zbura atât de jos ca îsi uda fata. Iar uneori, când se strângeau în grupuri, multi se lasau sa plonjeze în valuri. Ieseau apoi cu aripile ude, unii chiar aveau nevoie de ajutor, dar altii, cu destula forta, puteau zbura chiar si asa. Însa ea era prea slabita acum si, oricum, niciodata, nu-i placuse sa simta apa picurându-i de pe trup, nici sarea uscându-se pe membrana aripilor.

Simti un usor curent ascendent si se lasa purtata de el. Prea multe amintiri, îsi spunea, în ultimele zile îsi rememorase toata viata, unele lucruri pe care le uitase foarte demult, altele la care nu se mai gândise, toate îi reveneau acum atât de clar în minte dându-i uneori impresia ca le traieste a doua oara. Auzea, de parca ar fi fost alaturi, glasul tatalui ei povestindu-i despre vremurile stravechi. Era foarte mult de atunci, ea era la primul zbor si fratii ei mai mari, împreuna cu mama lor, zburau alaturi de ea. I-au povestit atunci de oamenii cu care trebuiau sa împarta lumea asta. Mai de demult oamenii stiusera de Zburatori si traisera împreuna, dar celor stravechi le-a fost frica de invidia pe care o vedeau crescând în oamenii prizonieri vesnici ai pamântului fata de cei care se puteau ridica în vazduh si atunci Înaripatii au hotarât sa nu se mai arate oamenilor. Treptat, dupa multe generatii, oamenii au uitat. Acum Zburatorilor le era interzis sa li se mai arate, putând zbura peste pamânturile oamenilor doar foarte sus sau când soarele era foarte stralucitor. Si puteau coborî pe pamânt doar noaptea, când nu era nici un om în preajma, dealtfel nici un Zburator nu vroia sa coboare pe pamânt.

Plana acum deasupra unei mari limpezi, albastre, în care umbrele unor pesti se desluseau o clipa, ca niste pareri. Legendele pentru copii povesteau despre o a treia fiinta care traia alaturi de oameni si de Zburatori, dar care popula apele...

Îsi simti aripa întepenind si se lasa purtata de un curent ascendent, de frica sa nu cada în apa. Se ridicase deasupra norilor si îsi urmarea umbra urcând si coborând pe crestele lor. Când era tânara pielea aripilor îi era transparenta, iar corpul îi era atât de subtire încât aproape ca nu avea umbra ce sa o urmeze, nici când zbura deasupra apei, nici deasupra pamântului si nici printre nori. Acum aripile îi devenisera opace si atât de rigide ca nici nu le mai putea închide, iar trupul îi devenise butucanos si greu.

Soarele îi încalzea în mod placut corpul readucând parca tineretea în el. Îi parea rau ca nu apucase sa-si mai vada nepotii crescând. Cu trei ani în urma, când trebuise sa paraseasca grupul din cauza ca îmbatrânise, fata ei cea mai mica trebuia sa nasca. Ar fi vrut sa-i vada copilul. În acesti trei ani de multe ori ar fi vrut sa mearga la ei, sa vada ce mai fac, daca sunt bine, dar de fiecare data reusise sa se stapâneasca deoarece legile lor nu le permiteau celor batrâni sa traiasca alaturi de tineri. Copiii nu trebuiau sa vada corpul rigid si îmbatrânit ca sa nu se trezeasca în ei frica de ceea ce aveau sa ajunga peste multi, multi ani. Nimic nu trebuia sa întunece viata fericita a Zburatorilor, asa spuneau legile lor.

Ea îsi parasise grupul repede, poate chiar prea repede, îsi spusese uneori în lunile ce au urmat. Pentru ca nu putuse îndura gândul sa o vada copiii ei urâtindu-se si întepenind pâna când devenea mai grea si mai hidoasa decât stâncile din mare de care se izbeau zadarnic valurile. Când era mica, una dintre Zburatoarele din grup asteptase prea mult batrânetea alaturi de ei si îi vazuse aripile translucide si elastice devenind din ce în ce mai întunecate, din ce în ce mai groase, pâna când soarele nu mai trecea prin ele. I-a fost foarte frica atunci si a plâns multe zile crezând ca asa va pati si ea. Pâna la urma Zburatorii care aveau grija ca legea sa fie respectata au venit si au dus-o din grup, dar ea a ramas multa vreme cu frica pe care o simtise si chiar dupa ce a înteles ca va trai foarte multi ani înainte sa ajunga asa, tot mai simtea un fior cuprinzânudu-i membranele când se gândea ca va îmbatrâni. Zbura atunci sus, dincolo de nori, lasându-se sa plonjeze mult în apele reci, încercând sa scuture senzatia neplacuta de spaima. Da, îsi spunea, poate ca era mai bine ca tinerii sa nu cunoasca dinainte ce îi asteapta.

Nimeni nu a înteles frica ei si cei din grup au privit ca pe o nelegiuire îndreptata în mod justificat de Pastratorii Legii întârzierea Zburatoarei de a parasi grupul. Dupa ce a fost dusa, toata lumea a uitat de ea. Acesta era pretul pe care trebuiau sa-l plateasca fericirii, îi spusese atunci unul dintre Pastratorii Legii: uitarea. Era necesar sa uite ca sa fie fericiti. Dar ea nu putea întotdeauna sa uite. Mai târziu, când crescuse, Zburatorul acela s-a alaturat grupului lor si a devenit tatal copiilor ei. Au fost împreuna multi ani, dar el a plecat înaintea ei în ultimul zbor, ar fi vrut sa mearga atunci cu el, dar el nu a lasat-o pentru ca era înca tânara si aripile transparente si subtiri nu dadeau semne de îmbatrânire. Dealtfel, legea spunea ca era obligatoriu ca toti sa fie singuri în ultimul zbor.

Coborî sub stratul de nori unde curentul de aer era mai puternic. Aripile îi deveneau din ce în ce mai nefolositoare. Nu le mai putea controla. Trebuia doar sa se lase în voia vântului. Stia unde avea sa se termine planarea aceasta. Îsi amintise acum. Nu întelegea cum de putuse uita... si toti acei ani în care zburase deasupra stâncii...

Demult, când era tânara, în acea perioada din viata când se simtea înca doar un copil desi toti din jur îi spuneau ca se facuse mare, ca era acum matura, ea împreuna cu altii de vârsta ei au fost dusi de Pastratorii Legii deasupra unor munti foarte întinsi care se ridicau mult din apa si aratându-le o grota le-au spus ca era locul în care îsi sfârseau ultimul zbor. Când aripile îngrosate deveneau prea grele ca sa-i mai sustina toti aveau sa se coboare pe muntele asta si sa se târasca pe picioarele nefolosite aproape deloc în timpul vietii, pâna la pestera în care urmau sa-si astepte sfârsitul. Tinerii, în prostia lor copilaroasa au zburat atunci foarte aproape de pestera încercând sa vada înauntru, facând glume si râzând de ceea ce era prea departe ca sa-i înspaimânte. Unii chiar au coborât pe munte, înaltându-se însa imediat într-un fel de betie a tineretii pe care nimic nu o putea tulbura. Nici chiar ea nu s-a simtit amenintata atunci, a zburat foarte aproape de deschizatura din munte si i s-a parut ca aude sute de gemete, strigate stinse de chin si durere... „E doar vântul care se izbeste de peretii grotei”, le-a spus unul dintre Pastratori, cel care avea sa devina mai târziu prietenul ei. Dar, si ea, si ceilalti, au putut citi minciuna din vorbele lui.

„Unii spun ca Zburatorii sunt nemuritori”, le-a povestit unul dintre tineri când s-au îndepartat de oficiali, „ca nu putem muri. Dupa ce intram în caverna ne asteapta o vesnicie de întuneric, cu trupurile din ce în ce mai neputincioase, mai rigide, mai imobile. Si chiar dupa ce am devenit doar o stânca informa, mintea tot mai gândeste si inima tot mai simte.” Au râs atunci, amintindu-si unele povesti din copilarie în care Zburatori erau pedepsiti astfel si l-au ironizat pe cel care încercase fara succes sa-i înspaimânte.

„Aceasta este Legea”, le-au spus Pastratorii, „Toti Zburatorii trebuie sa-si sfârseasca viata aici. Un pret mic pe care trebuie sa-l platim pentru o viata întreaga de libertate în înaltimile cerului”.

Trecusera foarte multi ani din ziua aceea si abia acum îsi reamintise.

Plutea deasupra uscatului si putea distinge liniile drepte ce marcau pamânturile cultivate de oameni. Ce fiinte chinuite, îsi spunea. Sa fie legati toata viata de sol, sa nu-l poata parasi... Dar chiar pâna si ei aveau dreptul sa moara acolo unde traisera. Vazuse de multe ori cimitirele oamenilor. Atunci de ce li se interzicea, lor, sa moara asa cum traisera? De ce nu puteau muri în vazduh?

Vântul se întetea, îi putea simti forta apasând în mod neplacut aripile. Mai avea putin pâna la stânca. Îsi revazu înca o data viata si îsi spuse ca, într-adevar, fusese fericita. De ce trebuia sa plateasca un pret atât de mare pentru acea fericire?

Dupa putin timp era din nou înconjurata de ape. Junghiuri dureroase îi strabateau tot corpul, întepenindu-i tot mai tare aripile. În departare începea sa desluseasca muntele. Se ridica din ce în ce mai amenintator, cu vârfurile ascunse de nori. Când zari intrarea în grota se lasa sa alunece jos. Trupul îi devenise si el greoi si cazu cu o bufnitura la pamânt. Picioarele, pe care nu le folosise decât de câteva ori în viata, nu-i puteau sustine greutatea corpului. Începu sa se târasca spre pestera. Când ajunse destul de aproape auzi gemetele celor dinauntru. De data aceasta însa nu se putea însela. Erau atât de clare, de distincte. Zeci, sute, poate chiar mii de glasuri gemând, horacaind, tânguindu-se. Era suferinta, în cea mai urâta forma a ei.

Si daca legendele au dreptate, se gândi, daca într-adevar Zburatorii sunt nemuritori? Daca, intrând înauntru, îsi va regasi sotul, si prietenii pierduti, si parintii? O clipa speranta îi încolti în inima – dar, târându-se mai departe simti cum o cuprinde bezna. Nu, îsi spuse, era imposibil sa mai fie vreun Zburator acolo – chiar daca a fost vreodata vreunul, acum era altceva. Îsi întinse aripile într-o zvâcnitura dureroasa, lasând curentul sa-i ridice trupul de pe pamânt. Vântul se întetea ridicând-o tot mai mult si mai repede. Trecu dincolo de nori, hotarâta sa nu se opreasca... Pâna unde?

Uneori, când nu erau deloc nori si soarele stralucea nestingherit, se vedea departe, mult mai departe decât puteau ei sa ajunga, un fel de pulbere fina care reflecta razele soarelui în toate culorile, ca un curcubeu suflat de vânt. Pastratorii legii nu le-au spus niciodata ce erau acei nori de praf stralucitor. Acum însa stia.

Continua sa se înalte cu trupul complet întepenit. Aripile, pielea, carnea au început sa se transforme în solzi stralucitori. Membrana se farmita usor, nedureros, în mii de particule fine... Poate ca totusi Zburatorii erau nemuritori.

August 2002