Mihail Gramescu

Zippy Race

1. – Ne-am computerizat!... exclama tigancusa din holul blocului când trec pe lânga ea.

Gasca de golani si „colorati” izbucneste în râs, cu mine batjocoritoare, de „mari specialisti”.

Mi-am luat un mini-computer de jocuri marca „Genius”. De când m-a parasit nevasta ma plictisesc teribil. Casa goala nu îmi mai spune nimic. Sunt singur, trist, evitat de toti, sau luat în derâdere, ca de idiotii astia de copii ai vecinilor care, daca le-au bagat calculatoare pe la scoli îsi imagineaza ca, doar prin asta, au devenit o alta specie, superiori noua, mai destepti dintr-o data, mai „în pas cu vremea”. De mine, care nu aveam bani sa-mi iau nici macar un joc electronic (de! familie de tinut din salariu muncitoresc, când nici nu fur, nici nu am lucrat pentru Securitate, ca parintii lor...) lansasera zvonul la un moment dat ca as face parte din nu-stiu ce secta...

Dar de unde or fi stiind ca mi-am luat jucarie? Oare chiar în asemenea hal suntem de urmariti ca nu pot sa caut un post pe scala radioului, la mine în casa, fara ca toata mahalaua sa afle imediat ce post am ascultat si ce reactie am avut? Auzisem eu ca, prin Vest, erau montate pe televizoare camere ascunse care înregistrau, dupa dilatarea pupiliara, gradul de interes pentru o emisiune sau alta, si ca ei asa faceau topurile de popularitate, dar la noi...

2. Când am venit de la servici mi-am pus joculetul în priza, l-am cuplat la TV, i-am bagat discheta si am început sa ma joc. Am o singura caseta, cu patru jocuri: sah chinezesc, un joc cu tancuri (dar eu am alergie la „sculele” astea de când stau tocmai în cartierul de lânga Fabrica de tancuri, vecin cu fiii obraznici ai gradatilor de acolo), un joc cu „vânatoare de rate” si ... Zippy Race, o cursa cu o motocileta. Zippy Race.

M-am acomodat foarte greu cu jocul. Tin minte ca dupa primele câteva zile, desi facusem febra musculara la degete de atâta butonat, abia reusisem sa ajung la sfârsitul primei curse a primului nivel. Când treceam prin holul blocului adolescentii tupeisti care haladuiau pe scari râdeau de mine de se umflau si-i auzeam spunând: „Uite-l si pe cretinul ala. Lasa-te, tataie!”

Ei „fumasera” joculetele astea din scutece, aveau ani de zile de experienta, si judecau capacitatile omului dupa cât de bine butoneaza. Erai destept sau prost în functie de scorurile de la aiurelile astea – aveau, probabil, si un top al valorilor în functie de care îsi acordau onorurile între ei direct proportional cu numarul de puncte pe care li-l acorda masina fiecaruia. O ierarhie mecanica a punctelor. Nu aveau respect decât pentru ce li se impunea prin cifre mari.

Altfel, jocul meu era destul de simplu. O caricatura de motociclist cu care trebuia sa „ghidonezi” printre masini, pe un „drum” schematic si stupid, cu situatii repetitive. Motocicleta putea accelera pâna la 90 km pe ora. Drumul era împartit în câteva etape: Los Angeles – Houston, Houston – Saint Louis, Saint Louis – New York, la sfârsitul careia primeai un bonus de câteva sute de puncte si „benzina”.

Când am ajuns prima oara la NY, dupa câteva saptamâni de chin, m-am bucurat ca un copil cretin: am topait prin casa, m-am dat tumba, mi-am pus un pahar de Coca Cola sa sarbatoresc evenimentul, daca as fi avut ceva de baut probabil ca m-as fi si îmbatat.

Trecem prima oara de cele 20.000 de puncte semnalate în program ca Hight Score, dupa care intrai în memoria computerului.

Totul se baza pe reflexe si cunoasterea mecanismelor de depasire si a semnelor de circulatie. Si... pe muschii degetelor. Iar mie, care nu condusesem niciodata (când eram pusti mergeam pe bicicleta, dar cu bicicleta puteam sa merg si pe trotuar – nu eram obligat sa urmez decât câteva reguli elementare de circulatie), mi-a trebuit o vreme pâna sa înteleg ce vor sa spuna semnele ale caror indicatii, daca nu le respectai erai imediat penalizat cu puncte, „vieti” sau chiar cu întreaga partida.

La început, mai ales, mi se parea teribil de plicticos si obositor: nu reuseam sa stau mai mult decât câteva minute înaintea claviaturii, nu reuseam sa ma concentrez, nu reuseam sa fac mai nimic. Când îmi etala lista cu bonificatiile: de la 900 de puncte cât reuseam eu sa obtin cu mari eforturi, pâna la... 6.000! sase mii de puncte numai premiul, ma întrebam cât o fi acordând jocul asta un asemenea premiu? Exista, oare, cineva, care sa reuseasca sa faca o asemenea performanta? Câte zeci de ani trebuia sa freci joice-stick-ul ca sa ajungi la nivelul la care sa primesti un asemenea bonus?

3. Am auzit, sau am citit pe undeva, nu mai tin minte, ca psihologii americani au ajuns la concluzia ca jocurile astea pe calculator dau un soi de dependenta, recomandând prudenta în folosirea lor. Asa cum avertizeaza si ca radiatia catodica a televizorului are efecte nefaste asupra sanatatii – ca strica ochii, ca poate favoriza cancerul... Ca jocurile, prin caracterul lor stupid-repetitiv sunt o metoda de „spalare a creierului”, ca si rugaciunile si practicile fanaticilor religiosi.

Mie, însa, putin îmi mai pasa de toate avertismentele lor. Si asa, de când m-au parasit ai mei, sunt atât de trist de-mi vine sa mor. Ce importanta mai are cum ma simt? Oricum ma simt groaznic. Mai rau de atât nu are ce sa-mi mai fie. De la servici m-au dat afara, de lucru nu-mi gasesc, nevasta m-a parasit... Cum ajung acasa ma asez în fata televizorului si ma joc. Zippy Race. Ajutorul de somaj abia-mi ajunge sa-mi platesc întretinerea. Manânc la „cantina saracilor” si ma îmbrac din „ajutoarele” pe care, din când în când, ni le aduc niste tipi, cu Tir-urile.

4. De câteva zile am renuntat complet sa-mi mai caut de lucru. E inutil. Nimeni nu are nevoie de un barbat de aproape jumatate de secol – chiar de a fost el cândva ce o fi fost. Milioane de someri disperati asteapta o angajare cât de amarâta – tineri cu dipome vând la tarabe în piata... Mie mi se ofera „posibilitati de recalificare”. O idiotenie. Auzi: „recalificare”. Ce sa te „recalifici” la aproape 50 de ani? Mai bine stau acasa si joc Zippy Race. Macar nu mai tocesc si talpile pantofilor degeaba.

5. De când am început „sa dau performante” la joculet, tinerii din holul blocului nu mai râd de mine când trec pe lânga ei. Ma privesc cu ura. Probabil ca rezultatele lor la joculete le aduceau cine stie ce avantaje obscure, pe care acum le pierd. Acum, de când eu, care nu sunt de-al lor, le depasesc punctajele.

- Uite-l pe ala! zice un pusti holbând ochii la mine.

- Da-l...! scuipa a lehamite celalalt, un tiganos de vreo treispe-paispe ani.

- Ai auzit ca, zilele trecute, a întrecut-o si pe Aia Mica?...

- Am auzit, zice celalalt, cu ciuda.

Pe „Aia Mica”, mai zilele trecute, o gasisem la usa apartamentului meu, pe scari, dupa ce tocmai îmi pusese acolo niste oase de pui si o coaja uscata de pâine. „Îmi fac vraji tiganii”, îmi trecuse prin cap, si ma enervasem. Deci, de aia îmi purta ea sâmbetele, ca o depasisem la joculete...

Dar de unde stiau ei la ce scor am ajuns eu, singur, la mine în casa, noaptea? Probabil ca aparatura de urmarire a apartamentelor din vremea Tiraniei functioneaza în continuare, si astia au acces la ea.

6. Acum câteva zile mi s-a întâmplat un lucru ciudat. Când am plecat sa-mi cumpar de mâncare si sa ma duc la „Bursa locurilor de munca” sa vad daca nu gasesc ceva, la coltul strazii ma asteptau si s-au luat dupa mine doi tipi de vreo patruzeci de ani cu figuri urâte. Îi auzeam vorbind între ei: - „Asta e.” - „ Sigur?” –„Sigur” – „Si ce vrea?” – „Nu stiu.Vrea sa ne dea afara pe toti. Sa ne bage pe toti la handicapati.” Apoi, oarecum catre mine, unu dintre ei mi-a strigat, când ma urcam în masina: - „Lasa-te, ba! Potoleste-te, fire-ai al dracului cu performantele tale!”

Daca nu ar fi fost îmbracati ca vai de lume as fi putut sa cred ca lucreaza pe la calculatoare, pe undeva, si aia de acolo, care au acces la informatiile secrete culese de prin casele noastre de aparatul de urmarire, le fac lor normele în functie de nivelul „neprofesionist”. De aceea având ei interesul ca performantele noastre sa fie cât mai mici. Ori, eu, stând în fata televizorului de câteva luni, am început, probabil, sa le depasesc capacitatile (dupa fruntile înguste si aerul stupid-agresiv era de presupus ca, astia doi cel putin, nu erau cine stie ce „dotati” intelectual).

Dar cum m-or fi urmarind? Ca, doar, zidurile blocului sunt de beton armat care ecraneaza. Iar televizorul nu e în dreptul geamului, ca sa zic ca ma fileaza cu binoclul de prin blocurile din jur. Stiu ca exista metode de scanare si din satelit, dar astia doi, sau pustii tiganilor de la parter, nu par sa fie, totusi, dintre cei care au acces la datele secrete ale NATO, sau mai stiu eu cine o dispune de o aparatura atât de sofisticata...

7. Când mi-a întins buletinul, politistul de la circa de Control al populatiei, m-a privit cu un soi de uimire si... stima în ochi. Cred ca am devenit o adevarata „Personalitate” a joculetelor. Multa lume pare sa stie de mine. – „Tot nu v-ati gasit de lucru? ma întreba condescendent.” – „Înca nu, îi raspund. Dar caut...” – „Bine. Succes! Sunteti un om extraordinar...”

Ma întorc în apartamentul meu rece si pustiu sa joc Zippy Race. În curând va fi vara. Mi-a expirat perioada în care primeam ajutorul de somaj si în câteva zile nu o sa mai am nici cu ce sa platesc întretinerea. Dupa care...

Dupa care nimic! Ma asez înaintea jocului si ecranului luminos. Încep cursa.

Trec de primele niveluri usor, în câteva minute. La trecerea într-un nivel superior se schimba si viteza motocicletei, si acuratetea si stilizarea desenului. „Ati trecut la un nou nivel” – ma anunta calculatorul. Strabat acum traseul New York – Winnipeg. Am 300 km la ora. Bag Pauza si ma duc la bucatarie sa manânc o bucata de pâine si sa beau un pahar cu apa. Fumez o tigare întrebându-ma cum o fi, oare, ultimul nivel? De la o vreme reusesc sa ajung foarte sus: pe la nivelul treizeci, treisdoi chiar. Oare jocul asta nu are nici o limita de punctaj? De obicei, jocurile au un punctaj de la care „se dau peste cap”, adica se întorc la zero si o iau cu numaratoarea de la capat. Nu reusisem niciodata sa dau Zippy Race peste cap. Totusi, trebuie sa aiba si el o limita.

Ma întorc la joice-stick. Winnipeg – Fort Nelson. Apoi Dawson. Alaska. Am ajuns la 360 km/h. Viteza avioanelor.

Dupa sase-sapte ore de joc, strabatând etapele Nijnekolinsk – Bijing – Ulan Bator – Omsk, ies la Magnitogorsk din zona asiatica si trec la penultimul nivel Kirov – Moskova – Smolensk – Kiev, la care am mai ajuns o data acum câteva zile. Acuratetea desenului a ajuns aproape ca o harta. Este un nivel foarte ridicat. Viteza maxima este de peste 700 km/h si imaginile pe televizor sunt aproape o simulare. La cât ajungea oare Sageata albastra – masina de formula 1 care detinea topul de viteza în adolescenta mea? Parca 760 km/h. Dar asta pe pista de sare.

Desigur, motocicleta mea este o motocicleta virtuala – nu are nevoie sa se conformeze strict criteriilor de verosimilitate. Este o motocicleta de joculet pe calculator, o motocicleta ideala.

„Ati ajuns la ultimul si cel mai înalt nivel” – ma anunta calculatorul. Literele de pe ecran sunt chirilice. Zâmbesc. Placuta indicatoare anunta „Soseaua Kiev – Odesa”. Fantastic, îmi spun, este aproape o poza. Domne’, ce simulare... Este incredibil ce performante poti gasi pe un jeg de caseta la care primul nivel e un kitsch ca o caricatura.

Dupa vreo trei sferturi de ora ajung la ultima etapa: Odesa – Chisinau – Iasi. Aproape recunosc, în Chisinau, teii pe sub care am trecut acum câtiva ani, când am fost acolo într-o excursie. Si acum, iata-ma, pe ultima ruta: Iasi – Bucuresti. Urc pâna la 750 pe ora. Pe ecran se perinda ca fulgerul dalele soselei Bucuresti – Pitesti. Km 42 trece pe lânga mine pe ecran cazând în urma ca un bolovan în Abis. La intrarea în Zona de centura încetinesc. Apoi accelerez din nou, catre Centru, pe autostrada spre Politehnica. Nu-mi vine sa cred ca o caseta de joculet poate avea asemenea performante tehnice: strada e chiar strada si disting, când opresc la stopuri, trecând pe lânga mine, oameni reali, figuri aproape cunoscute. Ecranul are transparenta si coloristica unei transmisiuni autentice. Aud pâna la amanunt zgomotele strazii acoperite de huruitul motorului. O iau la dreapta, pe la Eroilor, trec de Piata Unirii, si accelerez pe Calarasilor pâna la parcul Lia Manoliu. Apoi depasesc soseaua Catelu catre casa. Aproape ca nu mai pot sta în fotoliu de tensiune. Si, când intru pe strada mea, aud jos, în fata blocului, huruit de motor. E dimineata de-acum, înca nu s-a luminat, mi se încetoseaza ochii dupa douasprezece ore de joc neîntrerupt – abia mai vad, dar, iata, blocul meu: este chiar blocul meu pe ecran. Parchez înaintea lui. Zgomotul de motor de jos înceteaza. Lumina de far care mi s-a plimbat o clipa pe tavan se stinge. Pe ecran a ramas afisata intrarea blocului cu o tinta de linii si cercuri indicâd etajul si apartamentul la care stau, cu ochii mari zgâiti la imagine pe care se contureaza cu litere aurii decizia „TOP MAXIM! FELICITARI!” si numele meu. Numele si figura mea.

Suna la usa. Ma ridic tremurând (de emotie, de oboseala) si deschid. În fata mea, un barbat solid, saten-blonzâu, tuns scurt, cu ochi albastri, cu un loden cenusiu, de lâna groasa, cu o casca de motociclist în mâna stânga. Ma saluta din cap. Îl salut. Îi fac semn sa intre dar el da din mâna ca „n-are importanta”. Intra totusi în hol, scotocind cu mâna în buzunarul interior al hainei. Usa a ramas întredeschisa în spatele lui, spre holul luminat de un bec chior de 15. Mâna necunoscutului iese din buzunar cu un revolver cu amortizor pe care îl îndreapta spre mine.

- De ce? îl întreb zâmbindu-i perplex.

- Esti prea destept, îmi spune, ragusit, stins, vocea strainului. Esti primejdios de destept.

Aud clinchetul percutorului si un vâjâit scurt. Apoi iar clinchetul si iar vâjâitul si vocea aspra, joasa, repetând, mormaind plat: - „Primejdios de destept”, în timp ce surprind cu coada ochiului pe ecranul din camera, afisajul: GAME OVER, peste imaginea care se descompune ca o oglinda sparta în bucati de un glont.

27 oct 2002